Ai ascultat?

Şi mereu am zis că cel mai important e să nu te înrăieşti. Nici atunci când eşti bine, nici atunci când sufletul ţi-a atins pământul. Şi uite aşa nu m-am înrăit nici de la plecările tale, nici de la palmele lui, nici de la faptul că cel mai greu mi-a fost când am fost cea rămasă în viaţa.
Mult timp am considerat că eşti îngerul trimis de el. Îngerul, care aveam nevoie să mă salveze de mine. Şi ai făcut-o. Dar ai plecat de prea multe ori, ai făcut ca plecările tale să fie mai dureroase decât palmele lui, dar nu ai de unde să ştii că pe tine nu te doare nimic. Uneori mă întreb ce era de fapt în sufletul tău când mă priveai pe mine, erau vorbe spuse din suflet, sau din minte că aveai prea multe regrete. M-am grăbit când am crezut că eşti sufletul perfect, de fapt ai fost, pentru perioada respectivă. Nu te regret, am învăţat că regretele sunt greşeliile din care nu înveţi. Iar de la tine am învăţat multe, am învăţat durerea unei iubirii care nu îşi avea rostul, am învăţat să fac paşi în timp ce sufletul e gol, am învăţat că tot ce e mai frumos doare la sfârşit cel mai rău. Oare tu mai ştii cum doare? Eram în stare să dau viaţa mea pentru o iubire, dar nu pot sa dau iubirea pentru viaţa mea.
Ai ascultat vreodată cu adevărat tot ce ţi-am zis? Ai ascultat vreodată inima ce bătea pentru sufletul tău? Ai ascultat vreodată cu adevărat dorinţa de a face totul pentru tine? Ai ascultat vreodată cu adevărat felul cum te priveam în timp ce te adoram?
Nu ai ascultat, nu ai simţit. Ai jucat cum ai ştiut mai bine, iar eu ţi-am permis.